Scufița Roșie, varianta Analizei Tranzacționale
„ Într-o zi, mama o trimite pe Scufiţa Roşie în pădure, să-i ducă bunicii de mâncare, iar pe drum ea se întâlneşte cu un lup. Ce fel de mamă trimite în pădure o fetiţă, când acolo există lupi? De ce nu s-a dus chiar mama sau de ce nu a însoţit-o pe S.R.? Dacă bunica era aşa de neajutorată, de ce o lasă mama să locuiască de una singură, într-o colibă, atât de departe? Şi dacă S.R. trebuia totuşi să meargă la bunica, de ce mama n-a avertizat-o să nu se oprească la vorbă cu lupii? Povestea arată clar că fetiţei nu i s-a spus niciodată că este periculos să facă aşa ceva. Nicio mamă nu poate fi atât de proastă; se pare, aşadar, că mamei nu-i păsa prea mult ce se întâmplă cu S.R. sau poate chiar voia să scape de ea. De asemenea, nicio fetiţă nu poate fi atât de proastă: cum a putut S.R. să se uite la ochii, urechile, mâinile şi dinţii lupului şi să creadă că e bunica ei? De ce n-a fugit din colibă cât mai repede? Şi apoi, ce fetiţă răutăcioasă, să adune pietre ca să le pună în burta lupului! În orice caz, orice fată cu judecată sănătoasă, după ce a vorbit cu lupul, nu s-ar fi oprit să culeagă flori, ci şi-ar fi spus: „Ticălosul ăla o s-o mănânce pe bunica dacă nu găsesc repede pe cineva care să mă ajute!”
Nici măcar bunica şi vânătorul nu sunt dincolo de orice bănuială. Dacă privim dramatis personae din această poveste ca pe nişte oameni adevăraţi, fiecare cu propriul scenariu, vedem cât de bine li se împletesc personalităţile lor, din punct de vedere marţian (tranzacţional)
1. Mama încearcă, evident, să-şi piardă „accidental” fiica sau, cel puţin, vrea să sfârşească prin a spune: „Ce groaznic, în vremurile astea nu mai poţi nici măcar să te plimbi prin parc fără ca un lup ….etc”
2. Lupul, în loc să mănânce iepuri şi alte asemenea vietăţi, se întinde evident mai mult decât îi e plapuma şi ştie probabil că în felul ăsta va sfârşi prost, aşa că pesemne caută necazul cu lumânarea. Evident, l-a citit pe Nietzsche sau alt gânditor din aceeaşi categorie (dacă poate să vorbească şi să-şi pună pe cap o bonetă, de ce n-ar fi în stare să citească?), iar motto-ul lui e ceva de genul: „Trăieşte primejdios şi mori cu glorie”
3. Bunica locuieşte singură în pădure şi-şi lasă uşa descuiată, aşa că, poate, speră să se întâmple ceva interesant, ceva ce nu s-ar putea petrece dacă ar locui cu familia. Poate de asta nu s-a mutat la rude sau măcar pe aceeaşi stradă cu ele. Probabil că este încă suficient de tânără ca să guste aventura, din moment ce S.R. e o copiliţă.
4. Vânătorul este, evident, un salvator căruia îi place să-şi chinuie adversarul învins, cu ajutorul unor adorabile fetiţe neîntinate: fără doar şi poate un scenariu adolescentin.
5. S.R. îi spune lupului cât se poate de explicit unde o poate revedea, ba chiar se urcă în pat cu el. E clar că joacă „Viola” şi, în cele din urmă, întreaga poveste o face foarte fericită.
Adevărul este că toate personajele din poveste caută să trăiască o întâmplare palpitantă aproape cu orice preţ. Dacă luăm răsplata finală în sensul ei propriu, se poate spune că toată tărăşenia a fost un complot menit să-i vină de hac bietului lup, făcându-l să creadă că e mai deştept decât toţi şi folosind-o pe S.R. drept momeală. În acest caz morala poveştii nu e aceea că fecioarele aparent nevinovate ar trebui să evite pădurile în care se găsesc lupi, ci că lupii ar trebui să nu se apropie de fecioarele aparent nevinovate şi de bunicile acestora; pe scurt, un lup n-ar trebui să umble prin pădure singur. De aici se naşte întrebarea interesantă: ce a făcut mama după ce s-a descotorosit de S.R. pe ziua respectivă?” (Eric Berne – „Ce spui după bună ziua?”)
Poveşti frumoase vă urez..!
Apreciază:
Apreciere Încarc...