"Arta de a trăi constă în capacitatea de decizie care ne permite a alege când se cuvine să ne dominăm pasiunile şi să ne înclinăm în faţa realităţii şi când se cuvine să ne lăsăm în voia pasiunilor, răvzrătindu-ne împotriva realităţii." Sigmund Freud în "Viaţa mea şi psihanaliza" (1928)
Manualul DSM – IV, stabileşte o grupă de suferinţe clinice sub denumirea de tulburări somatoforme, a căror trăsătură comună este prezenţa unor simptome fizice, care sugerează o afecţiune pur somatică, dar a căror cauzalitate nu se regăseşte într-o boală aparţinând medicinii generale sau efectelor directe ale unor substanţe:
Citește întregul articol aici
Atât creierul cât şi dermul (adică pielea) își au sorgintea comună în stratul embrionar al ectodermului și nu întâmplător – organismul uman nu face lucruri la întâmplare – căci ambele organe au o funcţie de comunicare cât şi una legată de sensibilitate, reflectând şi partea emoţională a fiinţei noastre (felul în care pielea se înroşeşete, se albeşte etc). Pielea ne face unici şi ne diferenţiază, fiind de multe ori unicul criteriu după care suntem catalogaţi, acceptaţi sau respinşi, dând naştere şi astăzi în proporţii extrem de mari la conflictele interrasiale.
Utilizată ca mijloc de comunicare în cel mai concret mod cu putinţă, este de multe ori suportul pe care scriem, la propriu. Tatuajul nu este o practică ce ţine de modernism ci este o practică antică ce şi-a făcut loc în cele mai diverse culturi şi care se manifestă astăzi pe o scară largă, iar fenomenul este în expansiune. A fost folosit fie în scopul diferenţierii, al înfrumuseţării cât şi al stigmatizării.
Citește întregul articolul aici
Mi-am propus ca printr-o serie de articole să încerc să aduc puțină lămurire în privința unor termeni şi concepte asupra cărora literatura, extrem de diversă din punctul de vedere al abordărilor, pare mai mult a aduce confuzie decât clarificare. Există contribuţii deloc de neglijat în cadrul unei “psihologii pop” destul de voluminoase în ultimul timp, la concepte şi termeni de genul “cauzele psiho-emoţionale ale bolilor”, domeniu unde s-au întocmit adevărate “dicţionare” de simptome şi boli, întru câtva similar “dicţionarelor de vise.”
Vezi articolul aici.
Articol apărut pe CAFEGRADIVA, 2017
” Un cuplu merge in fata mea pe trotuar. Se ciondanesc. Se pare ca doamna obisnuieste sa mearga pe strada cu geanta deschisa. Imi reamintesc brusc de momentul in care am intrerupt prima transa de terapie psihanalitica si mi-am “pierdut” umbrela. Desigur ca la acest moment ma gandesc cu amuzament la simbolismul umbrelei pe care o purtam cu mine. Caci de la Freud incoace, mai exact din 1899 cand acesta publica prima editie a cartii Interpretarea viselor, umbrela, datorita aspectului sau, cat si a modului in care se deschide, devine unul dintre simbolurile falice. Evident că umbrela are si functie de ”protectie” de vreme rea, dar asta nu schimba cu nimic situatia, din contra.”
Citește mai departe: aici
Analiza Tranzacţională (AT) este o formă de abordare a personalităţii umane apărută la jumătatea secolului XX, întemeiată de către medicul psihiatru Eric Berne. Ca mulţi alţii acesta pleacă de la ideile lui Freud, astfel că teoria sa conţine şi elemente de psihanaliză, mai mult decât poate să pară la prima vedere.
Eric Bern transformă un moment greu din viaţa sa profesională în motorul dezvoltării sale ulterioare: după 15 ani de formare psihanalitică, San Francisco Psychoanalytic Institute refuză recunoaşterea acestuia ca psihanalist cu drepturi depline. După acest episod petrecut în 1956, noua teorie explicativă a personalităţii dezvoltată de către Eric Bern cât şi sistemul psihoterapeutic fundamentat pe această teorie, devin deja în 1958 parte constantă a publicaţiilor de specialitate iar psihoterapeuţii de diverse orientări încep să-i aplice ideile.
„În analiza scenariilor de viaţă, învingătorilor li se spune <<prinţi>> şi <<prinţese>> iar învinşilor <<broscoi>> şi <<broaşte>> . Obiectivul analizei scenariilor este transformarea broaştelor în prinţi şi prinţese. Pentru asta, terapeutul trebuie să afle cine sunt personajele bune şi cele rele în scenariul pacientului şi, de asemenea, ce fel de învingător poate fi acesta. Pacientul se împotriveşte să devină învingător, fiindcă nu a venit la terapie în scopul ăsta, ci doar ca să fie transformat într-un învins curajos. E o stare de lucruri foarte firească, findcă dacă devine un învins curajos, îşi poate urma scenariul într-o manieră mai confortabilă, pe când dacă devine învingător, trebuie să-şi arunce la gunoi întreg scenariul sau cea mai mare parte a lui şi să înceapă de la zero, ceea ce majoritatea oamenilor ezită să facă”
Citește în continuare „Învinsul curajos şi somnul de 100 de ani”
Eric Berne era de părere că basmele pot ascunde scenarii de viaţă, pot descrie tipuri de jocuri psihologice şi din acest punct de vedere ele pot fi instructiv analizate de către psihoterapeuţi. Am publicat aici o versiune a basmului Scufiţa Roşie, din punctul de vedere al analizei tranzacţionale şi am văzut cum pot fi extrase şi înţelese modurile de funcţionare perturbate din această istorie, DACĂ personajele ar fi reale. Chiar şi cu acest „dacă” este desigur greu să privim astfel o poveste a copilăriei, cum este Scufiţa Roşie şi să acceptăm o aşa teorie cum este cea expusă în postarea anterioară. Aşa că am considerat util să ne uităm printr-o altă carte, care reia basmele copilăriei în scopul de a descoperi în acestea, privind cu ochii adultului, înţelesuri ascunse: „Vrăjitoarea trebuie să moară” – Sheldon Cashdan. Psihanalist, profesor emerit de psihologie la Universitatea Massachusetts, acesta, pe lângă faptul că oferă o nouă perspectivă asupra psihologiei basmului, detaliază evoluţia basmelor de-a lungul timpului.
Scufița Roșie, varianta Analizei Tranzacționale
„ Într-o zi, mama o trimite pe Scufiţa Roşie în pădure, să-i ducă bunicii de mâncare, iar pe drum ea se întâlneşte cu un lup. Ce fel de mamă trimite în pădure o fetiţă, când acolo există lupi? De ce nu s-a dus chiar mama sau de ce nu a însoţit-o pe S.R.? Dacă bunica era aşa de neajutorată, de ce o lasă mama să locuiască de una singură, într-o colibă, atât de departe? Şi dacă S.R. trebuia totuşi să meargă la bunica, de ce mama n-a avertizat-o să nu se oprească la vorbă cu lupii? Povestea arată clar că fetiţei nu i s-a spus niciodată că este periculos să facă aşa ceva. Nicio mamă nu poate fi atât de proastă; se pare, aşadar, că mamei nu-i păsa prea mult ce se întâmplă cu S.R. sau poate chiar voia să scape de ea. De asemenea, nicio fetiţă nu poate fi atât de proastă: cum a putut S.R. să se uite la ochii, urechile, mâinile şi dinţii lupului şi să creadă că e bunica ei? De ce n-a fugit din colibă cât mai repede? Şi apoi, ce fetiţă răutăcioasă, să adune pietre ca să le pună în burta lupului! În orice caz, orice fată cu judecată sănătoasă, după ce a vorbit cu lupul, nu s-ar fi oprit să culeagă flori, ci şi-ar fi spus: „Ticălosul ăla o s-o mănânce pe bunica dacă nu găsesc repede pe cineva care să mă ajute!”
Nici măcar bunica şi vânătorul nu sunt dincolo de orice bănuială. Dacă privim dramatis personae din această poveste ca pe nişte oameni adevăraţi, fiecare cu propriul scenariu, vedem cât de bine li se împletesc personalităţile lor, din punct de vedere marţian (tranzacţional)
1. Mama încearcă, evident, să-şi piardă „accidental” fiica sau, cel puţin, vrea să sfârşească prin a spune: „Ce groaznic, în vremurile astea nu mai poţi nici măcar să te plimbi prin parc fără ca un lup ….etc”
2. Lupul, în loc să mănânce iepuri şi alte asemenea vietăţi, se întinde evident mai mult decât îi e plapuma şi ştie probabil că în felul ăsta va sfârşi prost, aşa că pesemne caută necazul cu lumânarea. Evident, l-a citit pe Nietzsche sau alt gânditor din aceeaşi categorie (dacă poate să vorbească şi să-şi pună pe cap o bonetă, de ce n-ar fi în stare să citească?), iar motto-ul lui e ceva de genul: „Trăieşte primejdios şi mori cu glorie”
3. Bunica locuieşte singură în pădure şi-şi lasă uşa descuiată, aşa că, poate, speră să se întâmple ceva interesant, ceva ce nu s-ar putea petrece dacă ar locui cu familia. Poate de asta nu s-a mutat la rude sau măcar pe aceeaşi stradă cu ele. Probabil că este încă suficient de tânără ca să guste aventura, din moment ce S.R. e o copiliţă.
4. Vânătorul este, evident, un salvator căruia îi place să-şi chinuie adversarul învins, cu ajutorul unor adorabile fetiţe neîntinate: fără doar şi poate un scenariu adolescentin.
5. S.R. îi spune lupului cât se poate de explicit unde o poate revedea, ba chiar se urcă în pat cu el. E clar că joacă „Viola” şi, în cele din urmă, întreaga poveste o face foarte fericită.
Adevărul este că toate personajele din poveste caută să trăiască o întâmplare palpitantă aproape cu orice preţ. Dacă luăm răsplata finală în sensul ei propriu, se poate spune că toată tărăşenia a fost un complot menit să-i vină de hac bietului lup, făcându-l să creadă că e mai deştept decât toţi şi folosind-o pe S.R. drept momeală. În acest caz morala poveştii nu e aceea că fecioarele aparent nevinovate ar trebui să evite pădurile în care se găsesc lupi, ci că lupii ar trebui să nu se apropie de fecioarele aparent nevinovate şi de bunicile acestora; pe scurt, un lup n-ar trebui să umble prin pădure singur. De aici se naşte întrebarea interesantă: ce a făcut mama după ce s-a descotorosit de S.R. pe ziua respectivă?” (Eric Berne – „Ce spui după bună ziua?”)
Poveşti frumoase vă urez..!
Prin anul 2001 Organizația Mondială a Sănătății anunța că povara globală a bolii mintale cântărește mai mult decât a tuturor cancerelor la un loc. Cum au cântărit boala mintală nu am idee și nici nu mi-am propus să descopăr. Până la urmă nu e chiar greu să observi frecvența cu care se manifestă tulburările mentale, chiar dacă nu cuantifici într-un fel sau altul, iar din 2001 până astăzi fenomenul a devenit din ce în ce mai evident.
Potrivit aceleiași organizații, în lume sunt 450 de milioane de persoane care suferă de depresie și se estimează că numărul acestora va crește în mod dramatic, iar 800 de mii de oameni se sinucid anual din cauza depresiei.
Există de asemenea cercetări care pretind că aproape 80% din bolile ce afectează populația țărilor în curs de dezvoltare au la bază o afecțiune psihică.
Citește în continuare „Blogul personal o formă de autoterapie?”
