Analiza Tranzacţională


atAnaliza Tranzacţională (AT) este o formă de abordare a personalităţii umane apărută la jumătatea secolului XX, întemeiată de către medicul psihiatru Eric Berne. Ca mulţi alţii acesta pleacă de la ideile lui Freud, astfel că teoria sa conţine şi elemente de psihanaliză, mai mult decât poate să pară la prima vedere.

Eric Bern transformă un moment greu din viaţa sa profesională în motorul dezvoltării sale ulterioare: după 15 ani de formare psihanalitică, San Francisco Psychoanalytic Institute refuză recunoaşterea acestuia ca psihanalist cu drepturi depline. După acest episod petrecut în 1956, noua teorie explicativă a personalităţii dezvoltată de către Eric Bern cât şi sistemul psihoterapeutic fundamentat pe această teorie, devin deja în 1958 parte constantă a publicaţiilor de specialitate iar psihoterapeuţii de diverse orientări încep să-i aplice ideile.

Doar câţiva ani mai târziu cărţile publicate de către acesta devin bestseller. Câteva din cele mai importante sunt tipărite şi în limba română:

Games People Play: The Psychology of Human Relationships bestseller – 1964 (o carte care a stat doi ani în lista bestseller-urilor New York Times – fenomen neobişnuit pentru o lucrare care nu era încadrată în categoria ficţiune – şi care a stimulat interesul oamenilor pentru psihologie. În prezent, cartea lui Berne s-a vândut în peste cinci milioane de copii) –Jocurile noastre de toate zilele – Psihologia relaţiilor umane, Editura Trei 2014

Transactional Analysis in Psychotherapy – 1961; Analiza Tranzacţională în psihoterapie, Editura Trei 2011

What Do You Say After You Say Hello? – 1973; Ce spui după bună ziua? – Psihologia destinului uman, Editura Trei 2006

Dincolo de „rădăcinile” sale psihanalitice, Analiza Tranzacţională este totuşi o orientare umanistă, care abordează omul concret, unitar, în integralitatea existenţei sale. Atenţia este îndreptată către experienţele umane unice a căror semnificaţie este personală şi strâns legată de specificul vieţii fiecărui individ (existenţa în lume şi în mediul personal). Orientările umaniste în psihologie au tins să (re)integreze şi să totalizeze ceea ce diversele orientări în psihologie disociaseră: conştient-inconştient, manifest-latent etc.

De la Eric Berne însă, Analiza Tranzacţională a evoluat şi s-a îmbogăţit cu concepte şi interpretări noi, aduse de către noile generaţii de practicieni şi teoreticieni.

Principalele concepte cu care operează Analiza Tranzacţională

Stările eului: sunt seturi constante de sentimente şi experienţe (interioare) exteriorizate prin modele de comportament.

Există trei astfel de seturi separate şi distincte de experienţă interioară şi comportament, aşadar trei stări ale eului: starea Părinte, starea Adult şi starea Copil.

Pentru a le distinge de părinţi, adulţi sau copii reali, stările eului sunt folosite în literatura AT cu prima literă majusculă.

O reprezentare grafică simplificată a stărilor eului arată aşa:

New Picture

Starea Părinte a eului Cuprinde seturi de comportamente, gânduri şi sentimente copiate de la părinţi sau « figuri parentale », adică acele persoane care au fost importante pentru noi într-un anumit moment al dezvoltării noastre şi astfel ne-au influenţat într-o formă care nu este de cele mai multe ori conştientizată (fraţi, surori, bunici, învăţători etc)

Starea Adult a eului Cuprinde seturi de comportamente, gânduri şi sentimente conectate la trăirea lui “aici” şi “acum” ca reacţii directe. Starea Adult nu este legată de vârsta matură, de fapt ea nu are legătură cu nicio vârstă anume, ci cu toate vârstele! La orice vârstă există satarea Adult a eului, astfel că şi la copiii mici este prezentă.

Starea Copil a eului Cuprinde seturi de comportamente, gânduri şi sentimente preluate din copilărie, tipare « înregistrate » ale modului în care am răspuns experienţelor din copilărie

AT oferă şi o teorie a comunicării prin analiza tranzacţiilor.

Tranzacţiile – Pentru a studia relaţiile interpersoanale, AT împarte comunicarea în unităţi simple numite tranzacţii. O tranzacţie, constând dintr-un singur stimul şi un singur răspuns, verbal sau neverbal, este unitatea de bază a acţiunii sociale. În analiza tranzacţiilor este folosit modelul stărilor eului pentru a explica ce se întâmplă în procesul comunicării.

Scenariul de viaţă sau povestea de viaţă inconştientă

În copilărie, începând chiar cu relaţia primară (bebeluşul şi persoana de îngrijire, care poate să fie sau nu mama) se pun bazele unor modele « strategice » de supravieţuire în situaţia de viaţă percepută ca fiind ostilă (insuficient de bună). AT oferă explicaţii asupra modului în care continuăm să folosim strategiile din copilărie în viaţa adultă şi a modului în care ne justificăm credinţa în aceste strategii prin intemediul « jocurilor » (psihologice) pentru a ne întări poziţia de viaţă.

Ca adulţi, nu mai suntem conştienţi de povestea de viaţă pe care ne-am « scris-o » pentru noi înşine. Cu toate acestea o trăim ca pe propriul destin.

Povestea de viaţă inconştientă este cunoscută în AT sub numele de scenariu de viaţă. Există mecanisme psihologice prin care distorsionăm realitatea, validând astfel în mod eronat convingerile noastre despre viaţă, prin aceasta justificându-ne scenariul de viaţă. Odată ce acceptăm faptul că în cadrul scenariului simţim siguranţa a ceva ce ne este familiar, ne vine mai uşor să înţelegem de ce, de multe ori, preferăm să alegem siguranţa aparentă a unei vieţi frustrante dar pe care o cunoaştem, decât să înfruntăm teama de necunoscut, adică de schimbare, deşi aceasta ne-ar putea conduce către o existenţă împlinită.

AT oferă o metodă de demascare a deciziilor din copilărie care formează un scenariu, permiţând procesul de schimbare a unui scenariu de viaţă care afectează în mod negativ dezvoltarea personală.

Poziţiile de viaţă

Încă din perioada copilăriei ne formăm un punct de vedere în ceea ce priveşte valoarea noastră şi a persoanelor din jurul nostru, şi adoptăm o poziţie de viaţă. AT conturează 4 poziţii care descriu deciziile noastre din copilăria timpurie despre propria persoană şi despre cei din jurul nostru:

Poziţia 1: (+ +) Eu sunt OK. Tu eşti OK. Este o poziţie sănătoasă psihologic. În această poziţie simţim că merităm să fim iubiţi şi acest lucru este valabil şi pentru ceilalţi. Din această poziţie ne putem rezolva problemele în mod constructiv, suntem capabili să acceptăm valoarea şi importanţa celorlalţi şi putem relaţiona asertiv cu ceilalţi, putem avea succes în munca noastră, în relaţiile cu ceilalţi şi ne putem îndeplini obiectivele.

Poziţia 2: (+ -) Eu sunt OK. Tu nu eşti OK. Este poziţia din care îi învinovăţim pe ceilalţi, îi doborâm sau persecutăm pe ceilalţi. În această poziţie avem tendinţa să-i învinovăţim pe ceilalţi pentru problemele noastre şi în mod frecvent ne exprimăm ostilitatea. La suprafaţă s-ar putea să părem că suntem învingători, dar în realitate ne putem simţi OK numai când stabilim că ceilalţi nu sunt OK, prin doborârea celorlalţi. Aceasta poate fi poziţia persoanelor extrem de ambiţioase care trec peste ceilalţi pentru a-şi atinge scopurile, sau a fanaticilor care argumentează că drumul lor este singurul posibil.

Pozitia 3: (- +) Eu nu sunt OK. Tu eşti OK. Este poziţia din care ne simţim descurajaţi atunci când ne comparăm cu ceilalţi, ne simţim victimizaţi sau învinşi. Această poziţie duce la retragere, depresie şi, în cazuri grave, la sinucidere.

Pozitia 4: (- -) Eu nu sunt OK. Tu nu eşti OK. Este poziţia în care simţim că am pierdut interesul faţă de viaţă. Din această poziţie putem simţi că viaţa este inutilă şi, în unele cazuri, putem dezvolta dependenţe. Putem crede că nu merităm să fim iubiţi şi să simţim că suntem respinşi. De asemenea, din această poziţie îi respingem pe ceilalţi.

Alegerea poziţiei de viaţă în perioada copilarie a fost facută pe baza informaţiilor limitate, prelucrate prin viziunea noastră infantilă, cu capacităţile specifice copilăriei şi este posibil să reevaluăm aceste decizii despre noi/lume şi ceilalţi.

Un comentariu

Din categoria Acasă, Analiză tranzacţională, Psihologie şi dezvoltare personală

Cravata, Geanta şi Pantoful, de la Freud încoace..


Circulând pe stradă cu geanta deschisă ca o invitaţie mi-am reamintit de momentul în care am întrerupt prima louboutin-cinderella-848x478tranşă de terapie psihanalitică şi mi-am “pierdut” umbrela.

Nu reuşeam să trec peste rezistenţele pe care le dezvoltam în terapie aşa că după 18 luni mintea mea crease un scenariu aprope impenetrabil 🙂 potrivit căruia tranşa aceea de terapie trebuia să se termine. Analizasem cu terapeutul, cu un soi de amuzament serios, simbolismul umbrelei pe care o purtam cu mine. Căci de la Freud încoace, mai exact de prin 1890 când acesta publică prima ediţie a cărţii “Interpretarea viselor”, umbrela, datorită aspectului său cât şi modului în care aceasta se deschide, devine unul dintre simbolurile falice. Nici funcţia sa de “protecţie” de vreme rea nu rămăsese neobservată şi neanalizată în terapia despre care îţi vorbesc.

Pun capăt aşadar şedinţelor de terapie, iar în săptămâna imediat următoare, în ziua de luni, după ce termin lucrul, în loc să mă îndrept către cabinet aşa cum făceam de un an şi jumătate, mă urc în primul taxi şi mă îndrept către casă. Şi ca în teoria sincronicităţii..plouă, iar eu am cu mine umbrela pe care o aşez jos la picioare, ca sa nu-mi ud hainele cu apa de ploaie care şiroia din ea. O privesc jos şi îmi repet în minte: “să nu o uit…să nu o uit”…lucru pe care îl mai repetam încă privind cum se îndepărtează taxiul cu umbrela mea cu tot..

Desigur, a “pierde” are multe înţlesuri, la fel cum “a uita” e mult mai puţin banal decât ne-am putea imagina. Psihanaliza le numeşte “acte ratate”, “întâmplări” din punctul nostru de vedere, dar care au un înţeles “latent” şi reprezintă fenomene cu sens, chiar dacă acesta este de cele mai multe ori ascuns conştiinţei noastre, inconştient.

Nu este doar o întâmplare faptul cu umbrela. Este doar o întâmplare cel cu geanta? Ce simbolizează oare geanta unei femei? „Căci totul este semn şi orice semn este purtător de sensuri”. Nu ştiu dacă am să-ţi dau un răspuns la această întrebare..dar uneori a te întreba este mai important decât a-ţi răspunde.
Cum spuneam, de la Freud încoace, tot ce este obiect lung, beţe, umbrele, arme ascuţite (cuţite, pumnale, suliţe) reprezintă membrul masculin şi au interpretări falice. Oare ce vor să spună bărbaţii cu panoplii, spadasini şi pasionaţi de pistoale şi alte arme cu „glonţ”? Cum se „înzestrează” şi mai ales cu ce se „înzestrează” copiii băieţi în jocurile lor războinice de „care pe care”? ..Băieţii, în cadrul jocurilor lor, folosesc „lansarea de săgeţi, bătaia de dragul jocului, lansarea de pietre; când sunt mai mari, le place să facă legi, să stabilească reguli, pe care însă, în jocurile preferate, le încalcă”.

Se transformă apoi, la maturitate, sabia de jucărie în „atribut falic” şi simbolurile masculinităţii sunt peste tot: cea mai „tare” maşină, cu mulţi cai putere, care să-i „depăşească” pe toţi ceilalţi masculi şi zăngănitul cheilor acesteia, învărtite pe arătător; cel mai „gros” portofel; telefoanele împrăştiate pe masă; cea mai mişto gagică, câştigată nu ca urmare a faptului că este o interesată, cum am putea crede, cât ca urmare a faptului că bărbatul cu toate aceste „atribute falice” pare mai bărbat decât restul; statut social recunoscut, eventual o funcţie de putere, cum ar fi director, şef, un „om de stat”..Şi apoi „săbiuţa de lemn” devine pur şi simplu „putere”, control, stăpânire, dominanţă şi nu de puţine ori agresivitate.

De la Freud încoace, cravata este un simbol al penisului „..şi nu numai pentru că atârnă cât este de lungă şi este cracteristică bărbatului, ci şi pentru că o putem alege după bunul plac, o libertate care, în cazul obiectului simbolizat, este interzisă de natură”. Şi când mă gândesc că am făcut cadou cravate..că sunt bărbaţi care poartă doar cravata aleasă de soţie..şi că nu de puţine ori bărbaţi în timp ce vorbesc îşi tot mângâie cravata…!

Ei bine şi cu femininul cum rămâne?

De exemplu, de la Freud încoace, camerele diferitelor imobile care ne apar în vis reprezintă de obicei femei (deşi pot exista diferenţe majore de semnificaţie şi diferitele camere să corespundă diverselor nivele ale psihicului sau să redea starea sinelui) şi este interesant desigur, dacă o cameră este „închisă” sau „deschisă” iar „cheia” acestora este evidentă. Pentru Freud „visul de a trece în fugă printr-o serie de camere este un vis de bordel sau harem”.

Simbolistica feminină este logic legată de „conţinere”, de „a cuprinde”, de a „ţine în interior”, de a proteja dar şi de a ascunde de restul lumii şi in extremis de a sufoca. Nu aşa sunt şi jocurile la care participă fetele în copilărie? Ele se ţin de mâini una cu cealaltă „prinzând în interior” un jucător, se dispun într-un cerc care se „strânge” apoi „eliberează” şi jocul se reia..

Aşadar, cutiile, casetele, sipetele, cuferele, dulapurile, sobele şi orice tip de recipient sau cavitate, simbolizează pântecul sau sexul feminin.

Si uite aşa deschidem şi…”geanta…Pandorei”. Căci geanta este nelipsitul accesoriu al femeii moderne, geanta de firmă, mare cât să încapă toată piaţa, mică şi discretă cât să cuprindă strictul necesar, de piele sau imitaţie, asortată la pantofi, ponosită şi uzată sau doar parte dintr-o mare colecţie de genţi, total nesemnificativă ca „preţ” sau sfidător de scumpă, deloc împodobită sau extrem de garnisită cu lac, ştrasuri, lănţişoare şi eşarfe. Geanta femeii simbolizează vaginul şi organele sale genitale şi pare a fi însăşi „identitatea ei feminină”. În geanta unei femei „se găseşte totul”: actele de identitate, bani, chei, fotografia cu soţul, copilul, actorul preferat şi ascunsă bine în portofel şi fotografia cu fostul iubit; şi mai presus de toate „mijloacele sale de seducţie” şi „frumuseţea” – rujul, oglinda, fondul de ten, rimelul, parfumul, anticoncepţionalele, absorbantele..

Un psihoterapeut a spus odată că poate să ştie cum va fi şedinţa de terapie cu o femeie încă de când intră în cabinet, după modul cum aceasta îşi ţine geanta. Secretele, dorinţele, gândurile, ţinute aproape şi păzite, sau lăsate la distanţă. Şi desigur îmi amintesc şi propria terapie, în care geanta mea nu avea un loc fix; uneori o părăseam pe canapeaua de la intrare, alteori o ţineam strâns lângă mine sau o puneam la spate şi stăteam pe ea…şi destul de frecvent o aşezam pe biroul terapeutului când trebuia să achit şedinţa, astfel încât acesta putea să vadă în interiorul ei. Îmi fac ordine în geantă când „nu-i mai suport conţinutul” şi asta coincide de multe ori cu reconsiderările mele interioare.

Deloc întâmplător, o femeie mare amatoare şi colecţionară de genţi are o atitudine identică şi faţă de…pantofi. Câte vedete şi figuri publice de sex feminin nu se mândresc cu colecţia lor impresionantă de genţi şi pantofi!

Unul dintre profesorii mei formatori ne-a privit odată încălţările în timp ce stăteam în semicerc în jurul lui luând notiţele de curs şi ne-a spus că pantofii unei femei spun multe lucruri despre ea. Am privit balerinii coloraţi şi sclipicioşi ai colegelor şi pantofii mei negri şi comozi..Hmmm..

Putem simboliza pantoful în strânsă corelare cu ceea ce am scris la începutul acestui articol şi anume cu semnificaţia falică a piciorului. Vorba românului..”băga-mi-aş picioarele…” ca înlocuitor mai soft pentru o altă expresie care începe exact la fel..

Simbolistica este dusă la extrem în “mersul lotusului” sau “piciorul lotus” considerat a îngusta vaginul femeii, sporind plăcerea bărbatului, din practica chinezească a “legării picioarelor” femeilor, interzisă prin lege în 1912. După o tortură ce dura cel puţin opt ani, proces în care multe femei îşi pierdeau viaţa, acestea încălţau pantofiori miniaturali, nu mai lungi de 10 centimetri şi fiind considerate atrăgătoare reuşeau să se căsătorească.

Pantoful are o clară semnificaţie erotică şi este de natură feminină, ca şi recipientele iar gestul ritualic al „încălţării pantofului” aminteşte de actul penetrării. Pantoful este şi obiect al fetişului, adevărat stimulent sexual. În acest context avem a ne gândi la semnificaţia existentă în basmul Cenuşăreasa şi de altfel în multe alte basme, unde eroina este aleasă drept soţie în urma „probei pantofului”. În basme acest „condur” este cu totul special, „mic şi drăgălaş”, de cristal, cusut tot cu fir de aur şi bătut cu pietre nestemate. O adevărată comoară! Crezi că acest „condur” aducător de soţ nu mai este aşa o „bijuterie” ca în poveşti? Ei aş! Astăzi el este „peep toe”, din piele de crocodil sau şarpe (poftim problemă!!!!) şi are cristale Swarovski. La o simplă căutare pe google ai să obţii imediat preţuri astronomice. Şi cum am putea uita prezenţa pantofului în ritualul de nuntă! Furat mireasa..adus pantoful…răscumpărat mireasa cu tot cu pantof.

 
Aşa că, dacă nu v-aţi inventariat cravatele, undiţele, genţile şi pantofii…vă sfătuiesc să o faceţi cu idei noi 🙂
Succes!

Scrie un comentariu

Din categoria Acasă, Dreams Theatre, Psihologie şi dezvoltare personală

Învinsul curajos şi somnul de 100 de ani


frumoasa „În analiza scenariilor de viaţă, învingătorilor li se spune <<prinţi>> şi <<prinţese>> iar învinşilor <<broscoi>> şi <<broaşte>> . Obiectivul analizei scenariilor este transformarea broaştelor în prinţi şi prinţese. Pentru asta, terapeutul trebuie să afle cine sunt personajele bune şi cele rele în scenariul pacientului şi, de asemenea, ce fel de învingător poate fi acesta. Pacientul se împotriveşte să devină învingător, fiindcă nu a venit la terapie în scopul ăsta, ci doar ca să fie transformat într-un învins curajos. E o stare de lucruri foarte firească, findcă dacă devine un învins curajos, îşi poate urma scenariul într-o manieră mai confortabilă, pe când dacă devine învingător, trebuie să-şi arunce la gunoi întreg scenariul sau cea mai mare parte a lui şi să înceapă de la zero, ceea ce majoritatea oamenilor ezită să facă”

Povestea de astăzi este despre învinşii curajoşi şi despre  aşteptare şi cred că ea reflectă unul dintre scenariile de viaţă pe care îl văd cel mai des derulat în jurul meu. 

„Frumoasa adormită” din perspectiva analizei tranzacţionale. Subliniez încă de la început faptul că “Frumoasa adormită” reprezintă o tipologie care, din punctul meu de vedere nu are gen, în sensul că ea se aplică atât femeilor cât şi bărbaţilor în egală măsură. Chiar dacă tipologia feminină are aspecte care sunt în mod logic diferite de cea masculină (spre exemplu Berne numeşte scenariul “Frumoasa adormită” şi “Femeia frigidă), eu una nu m-am lămurit încă dacă “frumoasele” sunt mai numeroase decât “frumoşii”. Oricum.. adormiţi sunt cu toţii şi de-o parte şi de alta. Şi mă cutremur serios la gândul că ar putea exista o mulţime de cupluri de Frumoşi şi de Frumoase, aşteptând fiecare 100 de ani ca celălalt să îl salveze!

Pe scurt, povestea (vrianta Grimm) ne spune cum, la naşterea unei prinţese, o ursitoare nemulţumită de modul în care este tratată la petrecere, aruncă asupra acestei fete blestemul de a se înţepa la un deget într-un fus, întâmplare în urma acăreia aceasta îşi va pierde viaţa. O ursitoare mai bună însă, modifică blestemul şi transformă moartea într-un somn de 100 de ani. La vârsta adolescenţei fata, potrivit ursitei, se înţeapă în fus şi adoarme, adormind odată cu ea tot ce însemna viaţă la palat. În decursul celor 100 de ani, mulţi sunt cei care vor să o trezească ajungând la ea, dar mărăcinişul dimprejurul ei nu lasă pe nimeni să pătrundă. Doar când sorocul celor 100 de ani se împlineşte, mărăcinii se dau la o parte, un prinţ străbate drumul până la prinţesă şi o sărută. Aceasta se trezeşte şi cu ea întreaga curte. Şi ghici ce?! Prinţesa nu are 115 ani ci tot 15! Desigur aceasta se iubeşte cu prinţul şi…şi mai sigur, trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi te pomeneşti că trăiesc şi astăzi …de n-or fi murit!

Şi chiar dacă originalii of fi murit între timp, se pare că blestemul încă mai bântuie şi se nasc alte Frumoase şi alţi Frumoşi. Dar oare…aceştia trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi?

Este absolut posibil ca şi în viaţa reală (căci asta ne interesează în fond) să existea “prinţese” şi “prinţi” care se aşteaptă unii pe alţii, să trăiască împreună o viaţă de poveste. Însă în viaţa reală lucrurile evoluează şi funcţionează puţin diferit. Şi principalul lucru care funcţionează diferit este ceea ce se întâmplă cu noi odată ce trecerea timpului.

Atâta vreme cât viaţa este amânată “până când..” în mod cert ne aflăm în faţa unei probleme. Prizonierul acestui scenariu este pierdut în aşteptare, amorţit într-un “somn” cu ochii larg deschişi în care îşi imaginează… fantasmează…visează. Totul urmează să înceapă “într-o bună zi”…când o să câştige la loto…la Paşte..la Crăciun…sigur la anu…la pensie..la 40-50-150 de ani…la Sfântul Aşteaptă sau mai bine la Paştele Cailor. Între timp mărăcinii cresc maari..maaari…şi la fel şi vârsta persoanei reale. Căci în viaţa reală timpul nu iartă şi nu poţi contrazice asta. Prizonierul acestui scenariu trăieşte o ILUZIE.

 Iluzia că timpul şi restul lumii înţepeneşte odată cu el, că stând cu sufletul înţepenit, cu fiinţa amorţită, timpul se opreşte în loc şi totul în jur adoarme aşteptându-l pe el să se trezească. Este “credinţa magică” aparţinând unui mod de gândire infantil, a „tinereţii perpetue, fiică modestă a iluziei nemuririi”. Dar magia e mai tare decât realitatea nu!? (cu mica diferenţă că lipseşte cu desăvârşire). Deşi unii „ se află într-o poziţie extrem de favorabilă pentru a se bucura de o realitate gratificantă, … preferă să „şadă” acasă, aşteptând nici ei nu ştiu ce sau pe cine, să vină şi să-i salveze. O astfel de femeie spunea, chiar şi când stătea lungită pe canapeaua analitică: „Şed aici şi mă gândesc”. Acasă petrecea o mulţime de timp constipat făcând acelaşi lucru. Îi venea greu să interacţioneze cu alţi oameni, fiindcă oriunde merge, purta cu ea o toaletă psihologică şi orice ar fi făcut Adultul ei, Copilul şedea pe scaunul lui preferat.”  (Din punctul de vedere al analizei tranzacţionale Adult/Copil sunt stări ale eului, adică seturi de sentimente ce determină anumite seturi de comportamente  asociate ).

Revenind mai concret la poveste, să fim serioşi..nimeni nu mai trăieşte 100 de ani şi chiar de ai trăi..cine te mai pupă pe tine la venerabila vârstă când deja eşti “la adânci bătrâneţi”? 

Să presupunem că într-o zi se trec în calendar Sfântul Aşteaptă şi Paştele Cailor şi tu ai norocul ca asta să se întâmple cât mai eşti oarecum în viaţă..Care Prinţ de pe planetă luptă cu mărăcinii şi desişul să salveze o Prinţesă pe care nici nu o cunoaşte şi despre care nu ştie absolut nimic? Desigur unul al cărui scenariu spune “luptă din greu”. Aşadar lupta este mai importantă decât Prinţesa şi odată ce aceasta a fost salvată şi s-a trezit totul devine neinteresant. Sunt atât de multe lupte de dus şi Prinţese de salvat! Următoarea vă rog! Păi da, se pare că…deşi canonizat Sfântul Aşteaptă, oamenii revin repede la starea iniţială, căci ei trebuie să-şi trăiască scenariul. Ca cei care au câştigat la loto sume fabuloase şi sfârşesc mai săraci ca înainte într-un scurt răstimp. Aşa cum spune analiza tranzacţională un om sărac este sărac oricâţi bani ar avea..şi el face eforturi continue să nu-i aibă, pentru a respecta scenariul său.

 Să presupunem totuşi că faci parte dintre marii norocoşi..şi Salvatorul tău este cea mai specială fiinţă de pe pământ şi a venit să te salveze pe tine..dintre toţi pe tine….care ai făcut doar să aştepţi. Aici s-ar putea să începi să devi anxios şi să joci „defectul”. Începi să vezi la Prinţul tău problemă după problemă, încercând să-l aduci pe Salvator la nivelul tău..astfel încât să nu te mai simţi în inferioritate tot timpul. Desigur, acesta începe să-şi dorească să te vadă iarăşi adormită şi înapoi în mărăcinii tăi.

Sau ..te mulţumeşti în disperare de cauză, cu un Prinţ mai şchiop..şi cu un palat mai mic..şi înşelată în aşteptări îţi verşi frustrarea pe bietul om, în timp ce rămâi în alertă să nu-ţi scape adevăratul Prinţ ce s-ar putea să răsară totuşi de undeva..

Amâni să trăieşti „până când”…sau te gândeşti des „o, dacă…”? Ai grijă la scenariu! În final am să-ţi spun că Berne a mai numit acest scenariu „în aşteptarea rigor mortis” iar Neruda a spus:

 “Moare câte puţin cine se transformă în sclavul
obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;”

Scenarii de învingători vă urez!

 

Scrie un comentariu

Din categoria Acasă, Analiză tranzacţională, Poveștile vieţii

Le mai citim poveşti copiilor?


povesti

Eric Berne era de părere că basmele pot ascunde scenarii de viaţă, revela tipuri de jocuri psihologice şi din acest punct de vedere ele pot fi instructiv analizate de către psihoterapeuţi. Am publicat aici o „sub-versiune” 🙂  a basmului Scufiţa Roşie, din punctul de vedere al analizei tranzacţionale şi am văzut împreună cum pot fi extrase şi înţelese modurile de funcţionare perturbate din această istorie, DACĂ personajele ar fi reale. Chiar şi cu acest „dacă” este desigur greu să devoalăm o aşa poveste a copilăriei cum este Scufiţa Roşie şi să acceptăm o aşa teorie cum este cea expusă în postarea anterioară. Aşa că am considerat util să ne uităm împreună printr-o altă carte care reia basmele copilăriei în scopul de a descoperi în acestea, privind cu ochii adultului, înţelesuri ascunse: „Vrăjitoarea trebuie să moară” – Sheldon Cashdan. Psihanalist, profesor emerit de psihologie la Universitatea Massachusetts, acesta, pe lângă faptul că oferă o nouă perspectivă asupra psihologiei basmului, despre care o să vorbim cu altă ocazie, detaliază evoluţia basmelor de-a lungul timpului.

Dacă interpretarea lui Berne asupra poveştii Scufiţa Roşie şi a scenariilor de viaţă desprinse din aceasta a părut oarecum cinică, să vedem ce aflăm de la Sheldon Cashdan privind originea acesteia în mod particular.

Se pare că extrem de multe basme cunoscute la un moment dat nu au ajuns niciodată în cărţile pentru copii. Culegerea fraţilor Grimm, apărută pe la începutul lui 1800, intitulată „Poveşti pentru copii şi gospodari” cuprinde peste 200 de basme, dintre care în cărţile pentru copii ajung până în 20. De fapt, fraţii Grimm nu au scris-scris niciuna dintre poveşti, ei culegând şi compilând poveştile şi legendele germane existente care circulau deja în popor. Ei au schimbat parţial conţinutul unor poveşti pentru a le face mai potrivite pentru cititori mai tineri. Culegerea realizată de ei a mai suferit apoi multiple modificări survenite cu ocazia traducerilor în diverse limbi.

De asemenea culegerea lui Charles Perrault „Poveşti de la mama gâscă” cuprinde doar 12 poveşti, printre care „Cenuşăreasa”, „Frumoasa Adormită” şi o anume poveste intitulată „Pelerina Roşie”. Multe din poveştile acestei culegeri lipsesc în mod misterios din cărţile moderne pentru copii, deşi ele sunt cel puţin la fel de captivante ca şi cele care au fost alese pentru publicul contemporan.

Explicaţia acestor „dispariţii” şi „modificări” nu este însă chiar atât de greu de găsit. Au fost excluse poveştile care conţineau anumite aspecte incomode cum ar fi cele de natură evident sexuală. Dar ce căutau acestea transpuse în basme? La fel de simplu: iniţial basmele au constituit distracţie pentru adulţi şi erau depănate în cadrul unor întruniri cu caracter social ale adulţilor la diverse munci agricole sau casnice, cum era de exemplu bine cunoscuta „clacă” la noi. Multe din aceste basme vechi, conţineau scene de voyeurism, exhibiţionism şi viol.

În „Pelerina Roşie” aceasta face striptease pentru jupânul lup înainte de  a intra cu el în pat.

Basmele au devenit „de adormit copiii” abia în secolul XIX, prin intermediul „mămularilor”, vechii negustori ambulanţi de mărunţişuri care străbăteau satele şi care aveau drept marfă inclusiv volume mici şi ieftine numite „cărţi poporane”. Acestea conţineau legende şi basme în forme simplificate, astfel încât să poată încânta un cititor nu foarte cult.

Una dintre primele variante ale poveştii „Pelerian Roşie” era foarte populară printre ţăranii francezi din secolul al XVIII-lea şi sună cunoscut doar până la momentul în care lupul se substituie bunicii. De la cest punct povestea devine diferită de bine cunoscuta variantă a lui Perrault.

La întâlnirea cu lupul, acesta îi serveşte Pelerinei Roşii să mănânce carnea gătită a bunicii şi să bea sângele acesteia, după ce acesta o ucide, înainte de venirea fetei. Apoi:

„…Dezbracă-te şi bagă-te în pat lângă mine, spune lupul

Unde să pun şorţul? întreabă copila.

Aruncă-l în foc, fiindcă nu vei mai avea nevoie de el, îi răspunse lupul.

Pentru fiecare veşmânt – pieptarul, fustiţa, jupa şi ciorapii – copila punea aceeaşi întrebare şi de fiecare dată lupul îi spunea : Aruncă-l în foc, fiindcă nu vei mai avea nevoie de el.

Când fetiţa se băgă în pat, ea spuse : Oh, bunico, ce picioare păroase ai!

Ca să-mi ţină de cald draga mea, spuse lupul.

Oh, bunico, ce umeri mari ai!

Ca să pot căra lemne pentru foc, draga mea.

Oh, bunico, ce unghii lungi ai!

Ca să mă scarpin mai bine!

Oh, bunico, ce dinţi mari ai!

Ca să te pot mânca mai bine, spuse lupul. Şi sări din pat şi o înghiţi.”

Charls Perrault, cel care preia povestea, elimină însă din variantele care circulau iniţial, părţile cele mei agresive (canibalism) şi cele vădit sexualizate.

Abia în culegerea fraţilor Grimm „Pelerina Roşie” devine însă „Scufiţa Roşie”. În varianta acestora fata are de înfruntat nu un lup ci doi!

Şi potrivit noilor vremuri, James Thurber (editorialist american, autor de cărţi umoristice şi pentru copiii şi realizator de desene animate) în “Fetiţa şi Lupul” ne prezintă o eroină mult evoluată :”…………Când deschise uşa de la casa bunicii, fetiţa văzu că în pat era cineva care purta o scufie şi o cămaşă de noapte. Nu se apropie mai mult de douăzeci şi cinci de picioare de pat când văzu că acolo nu era bunica ei, ci lupul, fiindcă şi cu o scufie de noapte pe cap, lupul nu arăta ca bunica mai mult decât seamănă leul Metro-Goldwin cu Calvin Coolidge. Aşa că fetiţa scoase din coş un pistol automat şi împuşcă mortal lupul.

Morala: să păcăleşti o fetiţă din zilele noastre nu mai e la fel de uşor cum era pe vremuri”.

Aşadar vremea trece, lumea se schimbă…la fel şi basmele. Privind la modul în care s-a transformat Pelerina Roşie în Scufiţa Roşie poate nu ne mai este dificil să acceptăm faptul că un basm inocent poate ascunde scenarii de viaţă aşa cum ne spunea Berne şi cum am descris aici.

Întrebarea care se naşte însă la final, cu atâtea înţelesuri ascunse în poveşti, scenarii şi aluzii nu din cele mai copilăreşti (şi nu aţi auzit încă abordările psihanalitice!), este: le mai citim poveşti copiilor? 🙂

Sigur că da!

Scenariul de viaţă nu se transmite prin poveşti, în acestea găsim doar expresia unor astfel de scenarii. Există cu totul alte mecanisme psihologice care ajung să inducă un anumit scenariu de viaţă.

Copiii la vârsta poveştilor nu înţeleg şi nu percep încă aluziile şi interpretările minţii mature.

În plus, din punctul de vedere al lui Sheldon Cashdan „ multe dintre cele petrecute într-un basm reflectă în mod asemănător bătăliile pe care copiii le poartă împotriva forţelor din Sine care stânjenesc abilitatea lor de a stabili şi menţine relaţii semnificative………..Ascultând un basm, copiii proiectează în mod inconştient părţi din ei înşişi asupra diferitelor personaje din poveste, folosindu-le ca pe nişte depozitare psihologice pentru elemente concurente din Sine”

Poveşti frumoase vă urez, vouă şi copiilor!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Acasă, Analiză tranzacţională, Poveștile vieţii

Scufiţa Tranzacţională


De multe ori cuvintele ne prind în mrejele lor şi ne distorsionează viziunea, acoperind evidenţa faptelor.
Dacă am citi printre rânduri şi am da importanţă mai mare faptelor decât dăm cuvintelor, multe lucruri din viaţa noastră s-ar putea traduce în maniera în care se poate traduce povestea Scufiţei Roşii, în sensul unei aparenţe care acoperă o realitate cu totul diferită..

„ Într-o zi, mama o trimite pe Scufiţa Roşie în pădure, să-i ducă bunicii de mâncare, iar pe drum ea se întâlneşte cu un lup. Ce fel de mamă trimite în pădure o fetiţă, când acolo există lupi? De ce nu s-a dus chiar mama sau de ce nu a însoţit-o pe S.R.? Dacă bunica era aşa de neajutorată, de ce o lasă mama să locuiască de una singură, într-o colibă, atât de departe? Şi dacă S.R. trebuia totuşi să meargă la bunica, de ce mama n-a avertizat-o să nu se oprească la vorbă cu lupii? Povestea arată clar că fetiţei nu i s-a spus niciodată că este periculos să facă aşa ceva. Nicio mamă nu poate fi atât de proastă; se pare, aşadar, că mamei nu-i păsa prea mult ce se întâmplă cu S.R. sau poate chiar voia să scape de ea. De asemenea, nicio fetiţă nu poate fi atât de proastă: cum a putut S.R. să se uite la ochii, urechile, mâinile şi dinţii lupului şi să creadă că e bunica ei? De ce n-a fugit din colibă cât mai repede? Şi apoi, ce fetiţă răutăcioasă, să adune pietre ca să le pună în burta lupului! În orice caz, orice fată cu judecată sănătoasă, după ce a vorbit cu lupul, nu s-ar fi oprit să culeagă flori, ci şi-ar fi spus: „Ticălosul ăla o s-o mănânce pe bunica dacă nu găsesc repede pe cineva care să mă ajute!”
Nici măcar bunica şi vânătorul nu sunt dincolo de orice bănuială. Dacă privim dramatis personae din această poveste ca pe nişte oameni adevăraţi, fiecare cu propriul scenariu, vedem cât de bine li se împletesc personalităţile lor, din punct de vedere marţian (tranzacţional)
1. Mama încearcă, evident, să-şi piardă „accidental” fiica sau, cel puţin, vrea să sfârşească prin a spune: „Ce groaznic, în vremurile astea nu mai poţi nici măcar să te plimbi prin parc fără ca un lup ….etc”

2. Lupul, în loc să mănânce iepuri şi alte asemenea vietăţi, se întinde evident mai mult decât îi e plapuma şi ştie probabil că în felul ăsta va sfârşi prost, aşa că pesemne caută necazul cu lumânarea. Evident, l-a citit pe Nietzsche sau alt gânditor din aceeaşi categorie (dacă poate să vorbească şi să-şi pună pe cap o bonetă, de ce n-ar fi în stare să citească?), iar motto-ul lui e ceva de genul: „Trăieşte primejdios şi mori cu glorie”

3. Bunica locuieşte singură în pădure şi-şi lasă uşa descuiată, aşa că, poate, speră să se întâmple ceva interesant, ceva ce nu s-ar putea petrece dacă ar locui cu familia. Poate de asta nu s-a mutat la rude sau măcar pe aceeaşi stradă cu ele. Probabil că este încă suficient de tânără ca să guste aventura, din moment ce S.R. e o copiliţă.

4. Vânătorul este, evident, un salvator căruia îi place să-şi chinuie adversarul învins, cu ajutorul unor adorabile fetiţe neîntinate: fără doar şi poate un scenariu adolescentin.

5. S.R. îi spune lupului cât se poate de explicit unde o poate revedea, ba chiar se urcă în pat cu el. E clar că joacă „Viola” şi, în cele din urmă, întreaga poveste o face foarte fericită.

Adevărul este că toate personajele din poveste caută să trăiască o întâmplare palpitantă aproape cu orice preţ. Dacă luăm răsplata finală în sensul ei propriu, se poate spune că toată tărăşenia a fost un complot menit să-i vină de hac bietului lup, făcându-l să creadă că e mai deştept decât toţi şi folosind-o pe S.R. drept momeală. În acest caz morala poveştii nu e aceea că fecioarele aparent nevinovate ar trebui să evite pădurile în care se găsesc lupi, ci că lupii ar trebui să nu se apropie de fecioarele aparent nevinovate şi de bunicile acestora; pe scurt, un lup n-ar trebui să umble prin pădure singur. De aici se naşte întrebarea interesantă: ce a făcut mama după ce s-a descotorosit de S.R. pe ziua respectivă?” (Eric Berne – „Ce spui după bună ziua?”)

Poveşti frumoase vă urez..Chiar aşa!! Mai exact..ce poveşti? 

Un comentariu

Din categoria Acasă, Analiză tranzacţională, Poveștile vieţii, Psihologie şi dezvoltare personală

Basme..poveşti..mituri şi scenarii…


A fost odată…ca niciodată…mintea omului…

Începând să studiez în vederea transformării unei pasiuni în profesie, am fost uimită să aflu că psihologia nu este una singură, că nu toţi psihologii abordează acelaşi lucru în acelaşi mod, că există mai multe tipuri de formări pentru a deveni psihoterapeut şi feluri multiple de psihoterapii. Există o serie de diferenţe de opinie în interiorul acestei ştiinţe (căci este o ştiinţă) despre care am aflat şi care mi s-au lămurit pe parcurs. M-a uimit în egală măsură la vremea respectivă, faptul că terapeutului îi este permis să aibă propria opinie, care poate să fie diferită de cea a celor care l-au şcolit şi de la care a învăţat totul la început şi deasemenea diferită de a altui terapeut cu aceeaşi formare.

Astăzi mă amuz şi eu amintindu-mi că aveam convingerea fermă că :

  • psihologul ştie totul despre tine fără să-i spui;
  • 6 luni de psihoterapie este extrem de mult;
  • Freud nu poate fi contrazis 🙂

Dincolo de teorii, diferenţieri şi asemănări, un lucru absolut comun tuturor şcolilor şi curentelor din psihologie cred că este acela de a ajuta omul, de a-i îndepărta sau uşura o formă sau alta de suferinţă. Aşa că, dintre multele forme de psihoterapie, din motive pe care nu am să le expun aici, m-am oprit într-o vreme la Analiza Tranzacţională. Sub o formă mai simplă şi plăcută (sper) ţi-am mai vorbit despre concepte şi idei din AT, aici şi aici.

Iată şi ce spune Eric Berne, psihiatru şi terapeut, întemeietor al analizei tranzactionale pe la 1956:

„Destinul fiecărei fiinţe omeneşti este stabilit de ceea ce se petrece în mintea ei când se confruntă cu evenimentele din exterior……..Fiecare om hotărăşte în copilăria mică felul cum va trăi şi felul cum va muri, iar acel plan, pe care-l poartă în minte oriunde s-ar duce, se numeşte – scenariu de viaţă –„

Ei, asta da uimire!

Şi dacă există „scenariu”, iată „viaţa ca o scenă” şi „astăzi jucăm teatru”.

Privind din această perspectivă, se pare totuşi  că la un anumit nivel psihoterapeutul, cunoscând „intriga” (patternul) şi „personajul” (clientul) cunoaşte şi finalul spre care se îndreaptă „reprezentaţia”. Asta, desigur, dacă nu intervin schimbări, căci: „..atât pentru terapeut, cât şi pentru criticul de teatru e clar că Medeea era hotărâtă să-şi ucidă copiii, doar dacă nu cumva reuşea cineva s-o convingă să se răzgândească; şi ar trebui să le fie la fel de clar amândurora că dacă ea s-ar fi dus săptămâna respectivă la şedinţa de terapie de grup, nu s-ar mai fi întâmplat nimic din toată tărăşenia…” (Eric Berne)

Ei, dar orice reprezentaţie care se respectă are dinamism, schimbări dramatice de situaţie, aşa-zisele „comutări”. Orice erou al unei piese de teatru sau pur şi simplu al propriei sale vieţi este iniţial distribuit într-unul din cele trei roluri principale: Salvator, Persecutor sau Victimă, partenerul ocupând unul din celelalte două roluri. Şi iată, acesta este Triunghiul dramei al lui Karpman, despre care am scris aici.  Şi aşa apar conflictele în viaţă, luptând pentru schimbarea poziţiei în triunghi, potrivit scenariului de viaţă.  Şi Salvatorul devine Victimă!

„Lupta” despre care-ţi vorbesc nu este una cu bâta sau cu pumnii, este una a „disimulării”, ceva de genul una spunem alta credem, în care protagoniştii folosesc o „aparenţă” în scopul obţinerii de diverse beneficii de cu totul altă natură decât ceea ce lasă să se vadă iniţial..Şi iată acesta este aşa –zisul „joc” din analiza tranzacţională, care vine să reîntărească scenariul şi care necesită pentru desfăşurare, printre altele şi o „comutare” în Triunghiul dramei.

Şi pentru că baza scenariului, fundamentul lui, se află în copilărie, o să vorbim mult despre basme, poveşti, mituri….căci „În basmele pe care le-am auzit în copilărie se află semnificaţii mai adânci decât în orice adevăr care îţi este predat în viaţă” (Friedrich Schiller). Basmele detensionează Sinele copiilor, oferindu-le acestora „ o scenă pe care ei să îşi poată juca conflictele interioare. Ascultând un basm, copii proiectează în mod inconştient părţi din ei înşişi asupra diferitelor personaje din poveste, folosindu-le ca pe nişte depozitare psihologice pentru elemente concurente din Sine” (Sheldon Cashdan).

Basme..poveşti..mituri şi scenarii..sub care se ascund de multe ori esenţa vieţii şi propriile noastre drame. Aşa cum spune Shrek :), multe lucruri sunt ca ceapa, dai jos o foaie şi sub ea este altă foaie. Şi când crezi că ai ajuns la ultima…mai urmează una.

Ne auzim curând, dar până atunci…..Poveşti frumoase vă urez!

3 comentarii

Din categoria Acasă, Analiză tranzacţională, Poveștile vieţii, Psihologie şi dezvoltare personală

Pe Everest 


Am trăit multă vreme cu convingerea fermă că în viaţă sunt foarte puţine lucruri pe care să nu le putem schimba. Mă gândeam că moartea este în principiu cam singura în faţa căreia nu avem şanse de câştig. Nu poţi să readuci la viaţa ceva ce a dispărut în mod concret cândva, oricât efort ai depune. În rest consideram că fiind suficient de perseverenţi, suficient de abili, suficient de răbdători sau de insistenţi, putem schimba orice! Teoretic, dar absolut teoretic, aşa şi este. Căci iată, vine o vreme când convingerile ferme se transformă în opusul lor, exact aşa cum Pământul a devenit rotund din plat ca o farfurie!

Am citit cândva un text care suna cam aşa: dă-mi Doamne curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba şi inteligenţa de a distinge între ele.

Există cu certitudine lucruri pe care să le poţi schimba şi îţi trebuie curaj pentru a-ţi asuma schimbarea. Există însă şi lucruri asupra cărora nu ai nicio influenţă oricât ai încerca, iar luciditatea de a face diferenţa între o categorie şi cealaltă este esenţială. Altfel te învrăjbeşti să schimbi ceva ce nu stă în puterea ta sau accepţi şi-ţi negi forţa personală acolo unde ea ar putea schimba „lumea”. Ne irosim de foarte multe ori forţele, energia şi uneori viaţa în eforturi sortite din start eşecului.. Acest consum ne lasă epuizaţi şi secătuiţi de resursele pe care le-am putea folosi şi investi în lucruri care să ne împlinească şi să ne aducă reale satisfacţii.

Încercând să schimbi lucrurile pe care nu stau în puterea ta eşti întocmai ca Sisif, cari o stâncă în spinare către vârful muntelui doar ca să o iei apoi de la capăt, cu acelaşi drum, cu acelaşi efort.

Ce nu putem schimba 

Trecutul. Nu putem schimba trecutul oricât efort am depune. Sună cumva destul de logic şi totuşi mare parte din efortul nostru este concentrat asupra trecutului. Cum facem să trăim în trecut?

Ne împovărăm cu sentimentele pe care acesta ni le aduce: vină, regret, ruşine, furie, neputinţă etc. Aceste sentimente ne încarcă şi ne ocupă prezentul ca un reziduu.

Încercăm inconştient să „reparăm” un trecut bolnav. O situaţie în care ne-am „fixat” şi la care revenim invariabil. Rămânem blocaţi într-un tipar construit de-alungul timpului, care a avut desigur rostul său cândva, dar care în prezent nu ne mai aduce niciun beneficiu decât acela de a ne fi familiar, cunoscut. Preferăm să rămânem în „confortul” unei situaţii neplăcute dar cunoscute decât să facem o schimbare, chiar şi o schimbare în mai bine. Devenim un fel de „morgă” în care aliniem cadavrele frumos îmbălsămate ale unui trecut care nu mai există.

Avem însă o posibilitatea „vindecarii” trecutului printr-un demers de psihoterapie, care ne poate schimba uneori radical optica asupra a ceea ce am trait şi ne poate pune la dispoziție „retrăirea” în mod reparator a acestui trecut.

Ceilalţi – „lecţia schimbării celuilalt”! Am petrecut timp considerabil şi m-am ales cu un nivel semnificativ de frustrare încercând să-i schimb pe alţii. Odată cu formarea în psihoterapie am învăţat să „văd” altfel tiparele dezadaptative, ale altora şi bineînţeles şi pe ale mele, ştiu câtă durere provoacă şi mai ştiu că există şi soluţii. Teoretic, ar fi trebuit ca tentaţia mea de a „schimba lumea” să crească. Dar odată cu asta mai înveţi şi să poţi tolera „neschimbarea”, să înţelegi altfel oamenii şi comportamentele lor şi să le respecţi altfel alegerile, chiar dacă mare parte din aceste „alegeri” au o fundamentare în inconştient, adică tocmai în acea zonă a psihismului în care foarte mulţi nu suntem dispuşi să mergem.

O schimbare, pentru a fi definitorie şi de asemenea pentru ca cel care trece prin ea să o suporte şi să o finalizeze trebuie să fie cerută şi asumată! Nu este responsabilitatea ta să schimbi lumea (desigur, e un vis frumos şi un ideal pe care fiecare este liber să-l încerce) ci este responsabilitatea fiecăruia de a iniţia, de a persevera în propria schimbare şi de a solicita susţinerea altora acolo unde are nevoie. Tot ceea ce poţi să faci este să oferi suport, dacă ţine de tine, atunci când ai fost solicitat şi să rămâi disponibil dacă vrei.

În mod contrar, cu cât „presezi” mai tare, indiferent dacă ai sau nu dreptate, cu atât oamenii se „apără” mai tare. Se întâmplă chiar şi cu persoanele care-ţi sunt foarte aproape, aş spune chiar în mod special cu acestea! Căci, din păcate, multe din relaţiile apropiate sunt menţinute nu pentru ceea ce sunt în mod real, ci pentru potenţialul lor de devenire. Adică nu sunt bazate pe parteneri aşa cum sunt ei în realitate ci pe aceştia aşa cum ar fi ei..dacă am reuşi să-i schimbăm!

Şi totuşi, poţi schimba ceva?
Ei bine, din fericire da.Te poţi schimba pe TINE. Tu eşti cheia tuturor schimbărilor care se pot petrece în lume. Este cea mai grea schimbare, de aceea poate ne irosim în încercări imposibile de a schimba lucruri „de neschimbat”, cum sunt cele despre care ţi-am vorbit. Dar este schimbarea pe care tu o poţi face în mod real. Este cale responsabilităţii faţă de propria persoană şi a asumării propriei vieţi. Calea cea mai grea dar şi singura care te oferă pe tine înapoi vieţii.

De cele mai multe ori facem tot posibilul să evităm conştientizarea răspunderii propriei vieţi. Este înspăimântător să realizezi că nu suntem victimele inocente ale celorlalţi sau ale unor destine implacabile. Este anxiogen să realizezi că tu eşti responsabil de problemele tale. În acest punct este foarte uşor să cedezi şi foarte mulţi o şi fac, sub diverse forme.

Capeţi conştiinţa responsabilităţii şi acum priveşti înapoi şi poţi să vezi. Să vezi cu adevărat greşelile în care ai perseverat, şansele ratate doar din frica de a încerca şi din credinţa că vei pierde, potenţialul nevalorificat, faţada socială pe care ai ales-o în detrimentrul sentimentelor tale reale, logica absolută pe care ţi-ai construit-o pentru a rămâne congruent cu ceea ce faci şi cine mai ştie căte altele vor mai fi acolo.
Conştientizarea poate reprezenta o traumă în sine. Durerea e cruntă, ca gerul când urci pe Everest. Te poate paraliza, te poate ucide. În această călătorie e posibil să ai nevoie de sprijin. Cere-l. Caută. Căci este pasul peste care nu poţi să treci: primul pas din călătoria minunată către propria ta persoană şi în curând vei fi „PE ACOPERIŞUL LUMII”.
În final este singura călătorie care merită, singurul efort care este încununat de succes chiar şi prin simplu fapt de a se petrece. Schimbarea pe care poţi să o faci este schimbarea cu tine!

Un comentariu

Din categoria Acasă, Psihologie şi dezvoltare personală